Doar ascultând
felul în care se împletesc literele realizezi,
Țăndări!
Ar putea servi ca imn
pentru tot
Țăndări!
Metaforă, epitet și
chiar interjecție
Timp țăndări,
Vieți țăndări,
Cioburi ce sclipesc
ignorant țăndări,
Țăndări!
Un tot prefăcut în
țăndări,
Când orologiul
mereu țăndări
Își poartă distant
clipele-țăndări
Și lumea e un
țăndări,
Poți auzi sunetele
ce se compun țăndări
Și în colțul tău
așchie aruncată, țăndări, ai vrea să înțelegi,
Să îți aduci aminte
Forma ce a explodat născându-și progeniturile solitare
Țăndări!
Însă mintea ta
țăndări se pierde în caleidoscopul aiurea, țăndări
Ce de-abia s-a
împletit într-un spectaculos mozaic
Că a și dispărut
într-o zdruncinătură brutală iar țăndări!
Un ciclu dureros
dar cert în care fragmente dansează în întuneric,
O horă cu
protagoniști țăndări, orbi bulversați,
Agățându-se
disperat de orice braț, orice deget,
Zăcând de fiecare
dată la capătul cântecului epuizați, separat,
Care-ncotro aruncați într-o infinitate de cardinale
direcții,
Universala
dezordine:
Țăndări!
