Guguștiuci

In esență toți oamenii au prezență artistică de guguștiuci,

Gânguresc tembel  8/24

Si grăunțele sunt îndestulătoare…

Comparație ieftină, nu crezi? Nu e prima oară

Când ființele umane sunt comparate cu necuvântătoarele!

Nu îmi plac guguștiucii, nici umanele ființe ovinomorfizate

Și în general am o problemă și cu lipsa de paranteze.

(Sunt special!)

Cum spuneam, îmi displac guguștiucii și dacă tot suntem aici:

Cred că am un dinte și împotriva porumbeilor.

Ca simbol al păcii?

Ca paranteză pentru abuzul asupra conceptului dragă
(Printre altele),

N-am pene pe spate și războiul tot pute,

Mai ales dupa ora doișpe (paranteză stilistică)!

“Dragă” e altcineva, nu eu
(Vezi că ai uitat să marchezi liniile de dialog în monolog),

Nu mă lua pe mine cu dulcegării d-astea,

Cand încerci sa-l imiți pe Sorescu devii guguștiuc!

- Orice poet e din când în cand guguștiuc “dragă”

Și adeseori i-un vitraliu greșit într-o biserică goală

Iar atunci, forțând contextul poetic: “a silui” e un verb garantat;

(Paranteză  neortodox metaforică: daca idolul scriitor - tată,

Te scoate la o bere - la fel de artificiu stilistic

Și apoi închiriază o cameră la motelul tradiției literare,

Nu e viol, e circumstanță, așadar Creatorul nu poate fi decât incestuos).

Îngere

Fii cu băgare de seama ce îți dorești în vis a se-ndeplini

și: mare atenție cum îngrijești aripile alea,

să nu care cumva se transforme peste noapte-n cuțite!

Lăsând la o parte problema sângelui de pe mâini, de pe trup și chiar gingașa-ți aureolă,

deși ar spinteca cu siguranță văzduhul,

atârnand grele, nu ți-ar facilita deloc zborul și te-ai prăbuși

printre mațe, intestine, organe și alte bucăți de idei moarte - victimele tale ciopârțite-n noroi;

gloata deasupra ta va sta monstruoasă,

urmând a fi sfârtecat, iar lamele tale topite și modelate

în baterii anti-aeriene pentru vânat alți îngeri preventiv,

înainte ca și acestora să le crească în spate mândru, pene pumnal.

Creator

Acum fix șapte zile

cum alergam precum nimeni,

prin pustii fără nume,

cu privirea fixată spre un punct fix,

epicentrul lui nicăieri,

se face că, printr-un capriciu al entropiei,

purtându-mi alert pașii,

printre zig-zaguri hipnotice de pământ crăpat,

aparent nesfârșite în zare,

m-am împiedicat de o buturugă

(dovadă a faptului că acolo, cândva

iși crescuse coronamentul,

înfloririle și semințele un arbore falnic;

oricât de ciudat ar putea parea asta!).

În continuare, nu mai pot povesti prea multe

(și poate că e mai bine așa)

despre mirarea, gândurile-mi

și starea de incredibil ce cu siguranță mi-ar fi inundat ființa,

dacă nu mi-aș fi pierdut conștiența,

drept urmare a coliziunii mele

cu improbabilul, cândva verde, înalt, trup lemnos…

M-am trezit azi,

cu chiar câteva clipe înainte de a înșirui toate astea,

și spre nemaipomenita mea încântare

în brațe, țineam precum Atlas,

ceea ce părea a fi aproape o sferă, cioplită în lemn,

măiastru executată!

La o inspecție mai atentă, i-am descoperit continente,

Munți, păduri, deșerturi, oceane

și nenumărate alte detalii,

a căror frumusețe nu aș putea-o descrie sau explica în cuvinte,

chiar daca aș încerca să reiau

sistematic, științific, experimental,

evenimentul ce mi-a așezat lumea în palme.

Nu cred că am puterea de a rezista totuși,

și oricât de superbă-i

și în fiece detaliu, aproape perfectă povara,

e grea, chiar și cu brațele și gândurile îndelung antrenate,

așadar astăzi, voi cutreiera iar nenumitul deșert,

cărându-mi comoara în mâini cu atenție,

având ca țel un punct: ombilicul lui nimic;

eu, lipsit cu adevărat de importanță cine!

Știu că la capăt, lipsit de vlagă,

sfârșit, voi îmbrățișa tăcut solul,

care, își va lua prețul din mâinile-mi obosite

și mă va primi la pieptul său, deschizându-se solemn…

Clipele te vor purta poate și pe tine călătorule,

oricine ai fi, chiar nu are importanță

în nimicnicia asta nebotezată, aparent fără margini,

gonind spre punctul focal a niciunde.

Te voi aștepta, până când, cert,

printr-un al haosului moft,

ne vom întâlni într-o ciocnire brutală;

cadavrul trupului meu înlemnit,

apărut ca prin minune la picioarele-ți,

punând capăt conștientelor gânduri, 

până ce, în duminica revelatoare a momentelor tale,

te vei trezi plin de uimire:

ținând precum un baschetbalist cosmic,

lumea sculptată în somn.

Când

Când toata măreția, arcade și cupole, turnuri și ziduri,
Când toate literele și cuvintele, culorile și pânzele pictate-n sensuri,
Când toate formele creația imitând, copiind, sfidând-o,
Când țelurile, întrebarile, răspunsurile și misterele,
Când crucile, semilunile, hexagramele, și restul sacrelor simboluri,
Când toate iubirile și vrajbele, tristețile și bucuriile,
Când nenumărate toate celelalte straie ale constiinței și ale lor anateme,
Când sângele și lacrimile, sămânța și sudoarea, toate celelalte curgeri ale ființei,
Când fulgere și flăcări, lichidul vieții, sol fertil, de el înșelător zămislite,
Când animalul rege însuși și odrasla sa,
Când erele, mileniile, secolele, deceniile, anii, lunile, săptămânile, zilele, orele, minutele,
Când clipele și chiar măruntele-astea vorbe înșirate între ele,
Vor fi praf și pulbere, cenușă și noroi:
Atunci, la Început,
Pământul, apa, focul, cerul
Și tot ce iși are locul în echilibrul dintre ele
Vor ființa ca-ntotdeauna:
Nepăsătoare, perfect, în tăcerea dintre astre,
Ca și cum nimic, niciodată, n-ar fi fost altfel.

La Răscruce

Trasee își întind reptilienele trupuri
Din acest axis mundi punct între creste
Către locul unde Cerul și Lumea
Îmbrățișați stau în foarte lunga lor acuplare;
Se intersectează haotic, se întretaie,
Însă nu coincid niciodată;
Nicicând oglindă a voluptoasei înlănțuiri de la orizont.
Zadarnic se desfășoară paralel, în imitație uneori, încercând asta,
Deznădăjduite apoi, șerpuiesc căutând sensul în depărtări,
Se avântă încercând să atingă cuplul din zări,
Sfârșind unul și toate-n prăpastie.

La Hotar

Stinge făclia și taci!
Iată-i cum trec:
Cu pas nesigur în Noapte,
Un picior proptit în Iluzie
Și al doilea membru încă înfipt încăpățânat în absurd.

La hotar Paznicii joacă barbut neatenți
În timp ce sufletele trec pe ascuns granița ilegal
Și uită să mai trimită corespondența,
Cu vederi de dincolo.

Și uită de noi
Și uită de ei
Și uită și a mai uita.

Iar noi chinuindu-ne din răsputeri
A nu cădea la rândul nostru-n uitare,
Robotim din zori până-n seară,
Obsedați de a întări hotarele
Și blestemând Paznicii;
Durăm zgomotos ziduri aparent trainice
Și ajungem într-un final,
Sătui până-n gât de atâta speteala,
Să orbecăim, cu făclia stinsă în Noapte,
Sărind tăcuți zidul spre Cealalta Parte.

Zgomot

Interjecții, onomatopei, zgomot… gata!
Sunetul scos de pahare cândva pline
Izbindu-se încă vioi, resemnat de podea;
Trompetă ruptă, vioară spartă, chitară strâmbă,
Cor de nebuni… atât!
Do-re-mi-fa-sol-la-si-do
(muzica e doar sunet cu aere aristocratice);
Tic-tac, tac-tic printre note… nimic!

Plouă și plouă și stropii izbesc acoperișul de tablă
Și mă calcă pe nervi (acoperișul nu ploaia)...
Fără sens? Fără sens!
Ce-i poezia altceva decât strigătul disperat, în zadar războinic,
Al unui Tarzan în adânca junglă dintre timpane?