Arborele

O rădăcină, un trunchi,
un copac crescând din pământ,
ramificându-și spre ceruri mărețele crengi,
crestând bolta intangibilă,
încercând să zgârie cupola albastră ce îi servește drept dom.
 
Și fiecare creangă,
fiecare ramură,
este o cale de urmat,
un model perfect,
tinzând către stele,

extinzându-se spre infinit,
niciodată neatingând țelul,
înflorind și înghețând ciclic pe brațele-i întortocheate.
 
Și nici o creangă nu e mai presus de celelalte,
toate au drept țintă un punct în timp și spațiu,
o limită până la care vor crește,
până la care însuși copacul dorind extinderea,
la nesfârșit,
va sfârși în propriul său ancoraj,
hrană pentru viitorii căutători de absolut,
crezând că a atins cerul.
 
Și Soarele a bătut printr ramurile-i iar acum, 
o lumină palidă,
aproape nevăzută,
la capăt de buturugă,
e tot ce mai rămâne în tăcerea eternă a naturii.