Corăbier

Zâmbește cu îndărătnicie marinar trecător
Pe marea înspumată ce-ți poartă suflul oglindire-n ea;
Ascultă glasul vântului turbat ce suflă-n velele destin
Și astfel descifrând furtuna, stăpân pe al tău vas,
Dă ordinul de strângere a pânzelor când urlă să te-acopere
Și să iți ia corabia de-a valma!
Oricând vâslitul este groaznic, greu, însă așa dictezi tu cursul.

Se clatină și geme lemnul, plutind pe apa vieții
Dar cine a gustat odata sarea-i
Nicicând nu vrea a părăsi-o.
Iar Soarele răsare și apune pe marea cea eternă,
Ades sclipind-n zare,
La fel se îmbăiază aici ca nicăieri,
Luându-i loc, Luna

Și-atunci, oricât de crâncen ar fi Maelströmul,
Merită piept să-i ții cu prova mândră
Și steagul fluturând nebun, plin de viață.

Zâmbește cu neclintire navigator vremelnic
Pe apele ce țin corăbii, scufundă adeseori.
Croiește-ți căi prin valuri oricât se împotrivesc.
Până ce-ntâlnești - misterios, sfârșitul lungii tale pribegii,
Întrezărești la orizont pământul și-oftând,
Epuizat, decizi mereu zdrobirea vasului de stânci.