Sléibhte

Creste de munți se-ntind în zare, nesfârșire,
Știrbite și făurite numai de daltele timpului.
Doar vântul se aude, restul e tăcere;
Peste culmi se-nalță doar păsări și aripile gândului.

Zenitul, vezi doar bolta cea curată
Și Nadirul, cu palmele tu cuprinzi lumea,
Iar inima odata-mpovărată,
Crește înaltă mai presus decât culmea.

Ferestrele, ochiuri limpezi, cristaline
Tăinuite, mute, ascunse comori între văi străbune.
Oglinzi, reflectând stele din nopți senine
Și vânturi veșnice, riduri croindu-le, urlând nebune.

Cât pot cuprinde ochii dai numai de nestemate:
De smarald și de argint, par coloane drepte
Sprijinind cupola cu pietre din safir lucrate,
La baza lor doar rădăcinile sunt trepte.

Acolo sub măreție, a stâncilor tăioase,
Eul devenind precum și ele, se regăsește,
Sculptat de nebunia furtunilor mânioase
Spre verticală se întinde, strigând: îndrăznește!