Un Cântec

Un cântec răsună izbind năvalnic
Prin vene, artere, capilare,
Prin pârâurile, râurile, fluviile inimii și al lor bazin freatic: Eu.
Un curs neîntrerupt, un șuvoi sălbatic,
Ce urlă mut între aceste ziduri de carne și oase, clădite cu apă.
Acest circuit ritmic, compoziția asta roșie cu notele sale,
Întreținând partitura măreței construcții orchestrale
Numită ființa umană.
Conștientă de sine, purtându-și destinul în cerc,
Repetând; ciclicele-i curgeri-s precum rubiniul ce vlagă îi dă.
Și pare perfect și pare fals peren
Și pare că curentul dătător de viață va cânta și el veșnic,
Pendulând energie vie prin axoni, săltând- dând rost printre neuroni.
În fapt parșiv, neștiut, undeva, adânc, zac note strâmbe, ascunse în spirală.
O vioară scrâșnește aritmic, demonic, mereu într-un străin ton,
Asemănător unei coase tăind, crestând, retezând.
Un cântec de leagăn, un joc de copil, un vals, un marș lugubru,
Pe rând simfonia asta tembelă de celule, molecule, atomi…