Ochii...

O poezie destul de veche


Buze sudate pe vecie, nemiscate,
Nicicand neputand ingaima
Ceea ce nu are cum
A fi lucrat de ele.
Sunete mute, etern ingropate,
Neputinta lor de a arata un rost
Pentru ceea ce nu e menit a fi rostit.
Vocea ce ii compune firea acestui suflu,
E facuta pentru alte simturi,
Iar muzica, simfonia sa,
E sortita retinei nu timpanului;
E o istorisire a lucirii irisului,
Iar orchestra canta ce se vede in fantana lui.
Atunci cand buzele sunt inghetate, impietrite si nu striga
Compasiune, ura, revolta, fericire...
Orice nota din partitura sufletului,
Deschide larg ochii si asculta
Povestea lor pe chipuri ce nu striga
Si-ncearca astfel sa intelegi ce ei
Mult mai adanc se zbat in a comunica.
Si-atunci cu zambetul pe buze inchise ermetic,
Invatate sentimente a masca,
Cu ochii-ti intelept deschisi
Primeste glasul altor ochi ce iti soptesc:
"Buzele poti minti dar ochii,
Ochii sunt fereastra catre sufletul oricui!"