La Hotar

Stinge făclia și taci!
Iată-i cum trec:
Cu pas nesigur în Noapte,
Un picior proptit în Iluzie
Și al doilea membru încă înfipt încăpățânat în absurd.

La hotar Paznicii joacă barbut neatenți
În timp ce sufletele trec pe ascuns granița ilegal
Și uită să mai trimită corespondența,
Cu vederi de dincolo.

Și uită de noi
Și uită de ei
Și uită și a mai uita.

Iar noi chinuindu-ne din răsputeri
A nu cădea la rândul nostru-n uitare,
Robotim din zori până-n seară,
Obsedați de a întări hotarele
Și blestemând Paznicii;
Durăm zgomotos ziduri aparent trainice
Și ajungem într-un final,
Sătui până-n gât de atâta speteala,
Să orbecăim, cu făclia stinsă în Noapte,
Sărind tăcuți zidul spre Cealalta Parte.

Zgomot

Interjecții, onomatopei, zgomot… gata!
Sunetul scos de pahare cândva pline
Izbindu-se încă vioi, resemnat de podea;
Trompetă ruptă, vioară spartă, chitară strâmbă,
Cor de nebuni… atât!
Do-re-mi-fa-sol-la-si-do
(muzica e doar sunet cu aere aristocratice);
Tic-tac, tac-tic printre note… nimic!

Plouă și plouă și stropii izbesc acoperișul de tablă
Și mă calcă pe nervi (acoperișul nu ploaia)...
Fără sens? Fără sens!
Ce-i poezia altceva decât strigătul disperat, în zadar războinic,
Al unui Tarzan în adânca junglă dintre timpane?