Pășind

E limpede, mi-e dor de munte!


Deseori,
Cînd mă aflu între colți neînduplecați de vânturi și de ape,
Danturi gigantice ale unor uriași primordiali
Cu bărbi verzi, ruginii sau albe chiar,
Călcând,
Cu mușchii tensionați și reci broboane născute din efort pe piele,
Cerul trăgând, momindu-mă mereu mai sus,
Înspre regatul său, unde doar pietrele și-naripatele se simt în largul lor
Și omul sprijinit în toiagul său de drumeție
I-o umbra trecătoare doar - furnică efemeră pe-o mică creangă săltând și coborând,
Navigând,
Gigantica mare neclintită și ale sale valuri de rocă încrețite,
Cu alge mirosind a brad;
În clipe ca acelea mereu mă opresc,
Aplecându-mă să-mi potolesc ostenirea, răpind cu palmele căuș
Lichidul rece, dătător de viață,
Din gura unui parca închipuit șarpe cristalin,
Târându-și solzii transparenți în jos,
Prăbușindu-și treptat trupul în cascade înspumate zgomotoase.
Sorbind,
Îmi văd oglindirea
Și dincolo de jocul luminos,
Permutând lumina în sus și jos, din ochi în apă și-napoi,
Cercetând chipul meu distorsionat din unde
Îmi-aduc aminte de ceva…
Mereu aici dobândești tăria să poți cuteza tot mai sus și-apoi,
Epuizat însă satisfăcut, pășind atent,
Înveți mai ales cum să cobori!