Tot scotocind printre diversele chestii pe care le-am scris de-a lungul timpului am dat ieri peste un caiet in care am descoperit prima mea creatie...sau aproape prima. E o mica povestioara (minuscula) postapocaliptica compusa in timpul orei de Limba si Literatura romana undeva prin clasa a-VI-a, daca mai tin bine eu minte. Stiu ca primisem ingrata sarcina de a face o compunere pornind de la o pictura sau poza (nu mai tin minte exact acest detaliu) a unui cioban alaturi de cainele sau. Ce a iesit din asta...va puteti amuza/ delecta mai jos!
O lume sfasiata
Lumea: un imens peisaj dezolant realizat de un pictor tembel. Cer gri, plin de pulbere si pacla; baltoace ramase din lacuri de mult secate, in care ramasite de pesti morti plutind purtate de valuri mute, par pentru o clipa fiinte vii pentru ca apoi rapid, imaginea lor sa fie inlocuita de cruntul adevar. Cateva plante pipernicite aruncate pe ici pe colo incearca sa isi mentina echilibrul precar in Universul lor, strabatut de vijelioase vanturi. Sange uscat ar putea caracteriza aceasta lume sfasiata de mana omului deschizand cutia Pandorei daca nu ar fi disparut si acesta de mult.
In departare sprijinind bolta cenusie, doar piscuri golase stau inca semete, precum niste batrani uriasi cocarjati, dar inca neinvinsi de timpul necrutator. Cateva pasari schiloade trec chinuite pe deasupra privelistii dezolante. Alaturi de ele doar vantul se mai strecoara printre cei cativa copaci supravietuind cine stie cum la poalele muntilor. Spulbera urland stratul gros de praf, dezvelind ramasite de animale, oameni si uneltele damnarii lor, distruse ele insele de rugina si timp. Cumva imposibil, pe o colina de la poalele crestelor, o carpa ramasa dintr-un vechi steag flutura inca...
Nefiresc, teribil de incet, desi brutal de repede in intepenirea temporala a acestui peisaj, de dupa o stearpa coama o umbra apare; in haosul din jur ivirea sa starneste lumea...o face pentru o clipa vie. Umbra se materializeaza sub soarele palid intr-un om pe ale carui haine vechi inca se mai disting vag niste culori stricate si ele de murdarie si de timp. In mana dreapta tine o sfoara. La capatul ei un caine se prabuseste, capul sau un obuz in pulberea de pe jos. Fiinta umana isi intoarce capul, fata sa schiteaza un rictus semnificand durere...tot ce mai ramane. Oftand invins scoate din desaga ce il cocarjeaza la spate un termos, sorbind cu buzele tremurande cateva ultime picaturi de apa. Suspina adanc din nou, schiteaza cu mana un simbol religios apoi punand-o in dreptul inimii pica in tarana. Pasarile slabanoage necrofage ce survolau imaginea se prabusesc si ele la pamant sleite...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu