Facere

 -Știi ce se întâmplă cu lumea...?

E ca o sticlă de whisky bun

)Așa se scrie în limba română

Am căutat în Dex, sunt complex, urăsc rimele

Ce strangulează în fașă ideile, crimele-mi(

Scăpată...

Lichidul se scurge pe jos și pe bar și o mână de bețivi

Își aruncă ochii  - lasciv, depresiv,

Gata!

Tot ce putea fi: Johnny ia-o la plimbare,

Nota 2 pentru rea purtare.

Universul s-a scurs și adunăm cioburile.

-Tâmpitu’ care a spart sticla să plătească

Cu sânge și lacrimi distilate,

Că prea pute a poșircă de materii întunecate

Pe-aici, pe-acolo!

 Habar n-am unde se-ndreaptă balta asta, da’ barul e sigur în pantă!

Prea multe metafore proaste legate de (Omul ăsta are idei fixe – omul ăsta are fix idei!)...

-Ce se-ntâmplă cu lumea?

Fă-mi o cafea te rog, iar s-au îmbătat ăștia - cioburi trândave!

Trezirea cretinilor: doar colaborarea granulelor solitare de nisip poate da naștere sticlei!

Sequence

That peaceful space in the eye,

the eye of the storm,

that spot right there,

the binding knot between forever or never,

where everything is still,

like a drop suspended above the ocean of dreams,

when dreams may come

and nothing goes;

yet, without motion,

it’s only light on a photo-sensitive surface;

your boat moans orgasmic as the maelstrom assaults,

hold tight:

all we have is the now!

Is

You cannot make chaos become you,

When all that you are screams the silent roar

Of a single cell that has built itself into something else

And through all the aeons of indifference still grows / grows still,

Something unbeknownst, yet:

Chaos is not, never!

To swim in that sea of rage is the baptizing of order,

Life’s solitary raft – definition.

Time is a nuissance / time is a gift,

Entropy’s flow through that ocean – negation.

Nothing is order, forever!

Fires raging over creation and the carrying wind has no master.

DNA is one big lie that got clever,

And all the math,

All the numbers and letters cannot quantify,

Because: ”to live” is insanity, on those charred fields of nothing!

Tao

Ochii, ochii se-ndreaptă inevitabil în jos
Jinduind să știe unde vor a-i purta membrele când mintea nu știe.
Ochii, ochii se cască și inima pompează alert sânge,
Orice ai face, acolo jos, agățându-se ca un simbol inefabil
E Umbra.
Odraslă, geamăn frate, clonă unduindu-se în ritmurile trecerii tale.
Ochii, ochii o văd, umbra pătrunde în ei și sufletul tace dar știe;
Nu-ți poți smulge identica siluetă, întunecatul tău partener,
Acest bolovan cert, îngreunând pereginările-ți neștiute
Însă... 
Întotdeauna când ea se-nfășoară - atașament, prelungire, 
Lac tenebros la poalele ființei tale
Un lucru e sigur: 
Eul se scaldă-n lumină!

Țăndări

Doar ascultând felul în care se împletesc literele realizezi,

Țăndări!

Ar putea servi ca imn pentru tot

Țăndări!

Metaforă, epitet și chiar interjecție

Timp țăndări,

Vieți țăndări,

Cioburi ce sclipesc ignorant țăndări,

Țăndări!

Un tot prefăcut în țăndări,

Când orologiul mereu țăndări

Își poartă distant clipele-țăndări

Și lumea e un țăndări,

Poți auzi sunetele ce se compun țăndări

Și în colțul tău așchie aruncată, țăndări, ai vrea să înțelegi,

Să îți aduci aminte Forma ce a explodat născându-și progeniturile solitare

Țăndări!

Însă mintea ta țăndări se pierde în caleidoscopul aiurea, țăndări

Ce de-abia s-a împletit într-un spectaculos mozaic

Că a și dispărut într-o zdruncinătură brutală iar țăndări!

Un ciclu dureros dar cert în care fragmente dansează în întuneric,

O horă cu protagoniști țăndări, orbi bulversați,

Agățându-se disperat de orice braț, orice deget,

Zăcând de fiecare dată la capătul cântecului epuizați, separat,

Care-ncotro  aruncați într-o infinitate de cardinale direcții,

Universala dezordine:

Țăndări!

Ars

Pentru că pare al insulei sale naufragiat,

Oare-și  întinde omul aripi - moaie-și el penelul

Visuri țesând peste meleagurile sufletului,

Eternizându-și clipa;

Sau desăvârșirea Totului îndeamnă,

Timpului altar încondeiat,

Elogiu plutitor pe nemărginita mare?

Timp Vicios

A început dezmățul acum o mie și unu de ani…

De nopți vrei să spui!

De ani, o mie și unu sau o infinitate – sunt tot una

Când brunetele nopți beau de se sting și flirteaza cu bălaiele jumătăți de zi;

Clipele shoturi, momente tărie,

Ore împleticindu-se turmentate ciclic, redundant,

Bulversate, jurând să nu mai consume  (vicios Timpul) niciodată,

Chiar dacă “niciodată” e doar altă otravă, distilat timp altfel doar;

Insignifiant!

Fără legătură directă, fără profunzime, simplu, dezarmant truc universal:

Șeherezada la bar ștre(a)ngărește, deapănă  mereu aceeași poveste.

Foc

Înțeleptul grec, Obscurul, spune că focurile-s Începutul, cu siguranță

Primordialul element

Și zice el, în al omului spirit singurul principiu ce are importanță.

În foc nimic nu-i permanent!

Moartea prin ardere se spune, superlativ e pentru durere,

Exorcizează ființa.

Moartea prin foc se zice demoni izgonește, răul astfel piere

Cauterizând credința.

Cenușa trupului în vânt detașează Eul povățuiește Estul, nouă ne spune:

Sufletul eliberează.

Sinele ce-a fost, se zice, spre ce va fi petrece; scrumul celui ce moartea îl răpune

Astfel din nou creează.

Praf animat, spunem că suntem particule de stele ce se consumă în tăcere.

Bucăți din Soarele arzând,

Zicem că timpul ce ne e sortit din lunga-i mistuire e numai vagă părere,

Pulbere efemer zburând.

Guguștiuci

In esență toți oamenii au prezență artistică de guguștiuci,

Gânguresc tembel  8/24

Si grăunțele sunt îndestulătoare…

Comparație ieftină, nu crezi? Nu e prima oară

Când ființele umane sunt comparate cu necuvântătoarele!

Nu îmi plac guguștiucii, nici umanele ființe ovinomorfizate

Și în general am o problemă și cu lipsa de paranteze.

(Sunt special!)

Cum spuneam, îmi displac guguștiucii și dacă tot suntem aici:

Cred că am un dinte și împotriva porumbeilor.

Ca simbol al păcii?

Ca paranteză pentru abuzul asupra conceptului dragă
(Printre altele),

N-am pene pe spate și războiul tot pute,

Mai ales dupa ora doișpe (paranteză stilistică)!

“Dragă” e altcineva, nu eu
(Vezi că ai uitat să marchezi liniile de dialog în monolog),

Nu mă lua pe mine cu dulcegării d-astea,

Cand încerci sa-l imiți pe Sorescu devii guguștiuc!

- Orice poet e din când în cand guguștiuc “dragă”

Și adeseori i-un vitraliu greșit într-o biserică goală

Iar atunci, forțând contextul poetic: “a silui” e un verb garantat;

(Paranteză  neortodox metaforică: daca idolul scriitor - tată,

Te scoate la o bere - la fel de artificiu stilistic

Și apoi închiriază o cameră la motelul tradiției literare,

Nu e viol, e circumstanță, așadar Creatorul nu poate fi decât incestuos).

Îngere

Fii cu băgare de seama ce îți dorești în vis a se-ndeplini

și: mare atenție cum îngrijești aripile alea,

să nu care cumva se transforme peste noapte-n cuțite!

Lăsând la o parte problema sângelui de pe mâini, de pe trup și chiar gingașa-ți aureolă,

deși ar spinteca cu siguranță văzduhul,

atârnand grele, nu ți-ar facilita deloc zborul și te-ai prăbuși

printre mațe, intestine, organe și alte bucăți de idei moarte - victimele tale ciopârțite-n noroi;

gloata deasupra ta va sta monstruoasă,

urmând a fi sfârtecat, iar lamele tale topite și modelate

în baterii anti-aeriene pentru vânat alți îngeri preventiv,

înainte ca și acestora să le crească în spate mândru, pene pumnal.

Creator

Acum fix șapte zile

cum alergam precum nimeni,

prin pustii fără nume,

cu privirea fixată spre un punct fix,

epicentrul lui nicăieri,

se face că, printr-un capriciu al entropiei,

purtându-mi alert pașii,

printre zig-zaguri hipnotice de pământ crăpat,

aparent nesfârșite în zare,

m-am împiedicat de o buturugă

(dovadă a faptului că acolo, cândva

iși crescuse coronamentul,

înfloririle și semințele un arbore falnic;

oricât de ciudat ar putea parea asta!).

În continuare, nu mai pot povesti prea multe

(și poate că e mai bine așa)

despre mirarea, gândurile-mi

și starea de incredibil ce cu siguranță mi-ar fi inundat ființa,

dacă nu mi-aș fi pierdut conștiența,

drept urmare a coliziunii mele

cu improbabilul, cândva verde, înalt, trup lemnos…

M-am trezit azi,

cu chiar câteva clipe înainte de a înșirui toate astea,

și spre nemaipomenita mea încântare

în brațe, țineam precum Atlas,

ceea ce părea a fi aproape o sferă, cioplită în lemn,

măiastru executată!

La o inspecție mai atentă, i-am descoperit continente,

Munți, păduri, deșerturi, oceane

și nenumărate alte detalii,

a căror frumusețe nu aș putea-o descrie sau explica în cuvinte,

chiar daca aș încerca să reiau

sistematic, științific, experimental,

evenimentul ce mi-a așezat lumea în palme.

Nu cred că am puterea de a rezista totuși,

și oricât de superbă-i

și în fiece detaliu, aproape perfectă povara,

e grea, chiar și cu brațele și gândurile îndelung antrenate,

așadar astăzi, voi cutreiera iar nenumitul deșert,

cărându-mi comoara în mâini cu atenție,

având ca țel un punct: ombilicul lui nimic;

eu, lipsit cu adevărat de importanță cine!

Știu că la capăt, lipsit de vlagă,

sfârșit, voi îmbrățișa tăcut solul,

care, își va lua prețul din mâinile-mi obosite

și mă va primi la pieptul său, deschizându-se solemn…

Clipele te vor purta poate și pe tine călătorule,

oricine ai fi, chiar nu are importanță

în nimicnicia asta nebotezată, aparent fără margini,

gonind spre punctul focal a niciunde.

Te voi aștepta, până când, cert,

printr-un al haosului moft,

ne vom întâlni într-o ciocnire brutală;

cadavrul trupului meu înlemnit,

apărut ca prin minune la picioarele-ți,

punând capăt conștientelor gânduri, 

până ce, în duminica revelatoare a momentelor tale,

te vei trezi plin de uimire:

ținând precum un baschetbalist cosmic,

lumea sculptată în somn.

Când

Când toata măreția, arcade și cupole, turnuri și ziduri,
Când toate literele și cuvintele, culorile și pânzele pictate-n sensuri,
Când toate formele creația imitând, copiind, sfidând-o,
Când țelurile, întrebarile, răspunsurile și misterele,
Când crucile, semilunile, hexagramele, și restul sacrelor simboluri,
Când toate iubirile și vrajbele, tristețile și bucuriile,
Când nenumărate toate celelalte straie ale constiinței și ale lor anateme,
Când sângele și lacrimile, sămânța și sudoarea, toate celelalte curgeri ale ființei,
Când fulgere și flăcări, lichidul vieții, sol fertil, de el înșelător zămislite,
Când animalul rege însuși și odrasla sa,
Când erele, mileniile, secolele, deceniile, anii, lunile, săptămânile, zilele, orele, minutele,
Când clipele și chiar măruntele-astea vorbe înșirate între ele,
Vor fi praf și pulbere, cenușă și noroi:
Atunci, la Început,
Pământul, apa, focul, cerul
Și tot ce iși are locul în echilibrul dintre ele
Vor ființa ca-ntotdeauna:
Nepăsătoare, perfect, în tăcerea dintre astre,
Ca și cum nimic, niciodată, n-ar fi fost altfel.

La Răscruce

Trasee își întind reptilienele trupuri
Din acest axis mundi punct între creste
Către locul unde Cerul și Lumea
Îmbrățișați stau în foarte lunga lor acuplare;
Se intersectează haotic, se întretaie,
Însă nu coincid niciodată;
Nicicând oglindă a voluptoasei înlănțuiri de la orizont.
Zadarnic se desfășoară paralel, în imitație uneori, încercând asta,
Deznădăjduite apoi, șerpuiesc căutând sensul în depărtări,
Se avântă încercând să atingă cuplul din zări,
Sfârșind unul și toate-n prăpastie.

La Hotar

Stinge făclia și taci!
Iată-i cum trec:
Cu pas nesigur în Noapte,
Un picior proptit în Iluzie
Și al doilea membru încă înfipt încăpățânat în absurd.

La hotar Paznicii joacă barbut neatenți
În timp ce sufletele trec pe ascuns granița ilegal
Și uită să mai trimită corespondența,
Cu vederi de dincolo.

Și uită de noi
Și uită de ei
Și uită și a mai uita.

Iar noi chinuindu-ne din răsputeri
A nu cădea la rândul nostru-n uitare,
Robotim din zori până-n seară,
Obsedați de a întări hotarele
Și blestemând Paznicii;
Durăm zgomotos ziduri aparent trainice
Și ajungem într-un final,
Sătui până-n gât de atâta speteala,
Să orbecăim, cu făclia stinsă în Noapte,
Sărind tăcuți zidul spre Cealalta Parte.

Zgomot

Interjecții, onomatopei, zgomot… gata!
Sunetul scos de pahare cândva pline
Izbindu-se încă vioi, resemnat de podea;
Trompetă ruptă, vioară spartă, chitară strâmbă,
Cor de nebuni… atât!
Do-re-mi-fa-sol-la-si-do
(muzica e doar sunet cu aere aristocratice);
Tic-tac, tac-tic printre note… nimic!

Plouă și plouă și stropii izbesc acoperișul de tablă
Și mă calcă pe nervi (acoperișul nu ploaia)...
Fără sens? Fără sens!
Ce-i poezia altceva decât strigătul disperat, în zadar războinic,
Al unui Tarzan în adânca junglă dintre timpane?

Fără

Fără rimă, ritmul,
Fără ritm, sensul,
Fără sens, trupul,
Fără trup, gândul, 
Fără gând, timpul,
Fără timp, versul.

Helpless Pastiche

This is the way it all crumbles,
This is the way it all crumbles,
This is the way it all crumbles,
Not in a roar but in silence
And the Universe couldn't care less,
For that icy light under a bloated sun!

Cad

Cad cuvinte în jos!
Se prăbușesc surd în capăt de pagină fără sens.
Se prăbușesc cuvinte-nuanțe-culori-alb-negru…
Cuvintele sunt culori, uneori au și valoare, adeseori – nu!
Se rostogolesc mut,
Nedrept și atât de incorect din punct de vedere gramatical,
Dar mai ales din atât de multe alte privințe.
Pică idei și chiar uneori, cu puțin noroc treflă,
Se-mpiedică bete criță și cad nesfârșit…
Alcoolizate de Lună de Soare, de Messier la-ntâmplare,
Dar cel mai ades de Marte – e o figură de still asta (în limba engleză);
E un concept, când scrii prea puțin lizibil se transformă-n concert!
O simfonie (sinefonie?) nerostită, amorfă
De semnificații, de semne pictate, adeseori mâzgălite, mânjite;
Degete-mâini-piatră-artă, peste tot:
Pagina asta e Lascaux, următoarea se vrea Altamira,
Mai târziu arta asta naivă cade în timp,
În capitolul doi.
Cad cuvinte, cad în bucăți imense, neregulare, neplăcut geometric fraze,
Se rostogolesc în valea de munte,
(Când scrii prea puțin descifrabil e minte)
Amalgamat, anagramat, alambicat…
80% triplu rafinat.
Stare de ebrietate cu shoturi de eu, de tu, de el/ea
Și celelate pronume, de multe ori chiar prenume,
Adeseori cu majusculă
Alteori nu!

Cad cuvinte, cad și plouă torențial,
Slove capricioase cad sinonimal,
Trase de gravitație cu gravitate,
Înainteaza în jos, udă haine (cu sau fără pe “i” accent),
Incorect din punct de vedere gramatical,
Dar nenatural din atât de multe alte privințe.
În torente de parcă ar vrea să inunde cumva,
Cad picăturile astea, curg, cad fără scop.

Cad în avalanșă cuvintele astea blestemate.
Cad și-și lasă sângele, litere pe hârtie.
Cad precum o armată bolnavă, sortită unui război chior.
Cad din interior, spre albul exterior.
Cad părerile astea netoate.
Cad netăcerile astea tăcute.
Cad paradoxal din punct de vedere logic,
Dar mai ales din atât de multe alte privințe.
Cad ghemurile astea de litere, ce-ar trebui să însemne, dar rămân mute.
Cad și nerostite-asurzitoare-paradoxale nici ele nu-și dau seama de ce;
Doar cad…

Căzând, de pe culmile cortexului în altundeva,
Actul lor (teatral) de-a cădea, devine el insuși un țel.